Sari la conținut

Abilitare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică. Titlul este eliberat prin examen universitar și reprezintă un concept de bază al carierelor științifice în aceste țări.[1]

Gradul este conferit în baza unei teze de abilitate bazată pe cercetare independentă, prezentată în fața unei comisii academice, într-un proces similar cu cel al unei teze de doctorat. În unele țări, o diplomă de abilitare este o calificare formală necesară pentru a preda și examina în mod independent într-un domeniu dat la nivel universitar.

Istorie și etimologie

[modificare | modificare sursă]

Termenul de abilitare este derivat din habilitare (latină medievală), însemnând „să se potrivească”, „a se potrivi”, la rândul său provenit din latinescul habilis (potrivit, priceput, îndemânatic). Gradul a fost dezvoltat în Germania secolului al XVII-lea (circa 1652).[2] Inițial, abilitarea a fost sinonimă cu calificarea doctorală. Termenul a devenit sinonim cu calificarea post-doctorală în Germania în secolul al XIX-lea, „când doctoratul nu mai părea suficient pentru a garanta transferul de cunoștințe către generația următoare”.[3] Ulterior, a devenit normal pentru sistemul universitar german să se scrie două teze de doctorat: teza inaugurală (Inauguraldissertation, la finalizarea unui curs de studiu) și teza de habilitate (Habilitationsschrift), care deschidea calea către cariera de profesor universitar.[4]

Abilitarea există în țări precum:

  • Brazilia (livre-docência )
  • Franța (Habilitation à diriger des recherches , „acreditare pentru supravegherea cercetării”, abreviată HDR)
  • Elveția (Priv.-Doz. și/sau dr. habil.)
  • Germania (Priv.-Doz. și/sau dr. habil.)
  • Polonia (dr hab., Doktor habilitowany)
  • Austria (fost Univ.-Doz., în prezent Priv.-Doz.)
  • Egipt (العالمية Ālimiyya/Al-Azhar)
  • Danemarca (dr. med./scient./phil.)
  • Italia (Abilitazione scientifica nazionale, din 2012)
  • Bulgaria (Docent)
  • Portugalia (Agregação)
  • Romania (abilitare)
  • Republica Moldova (doctor habilitat)
  • Republica Cehă (doc., docent)
  • Finlanda (Dosentti /Docent)
  • Slovacia (Docent)
  • Suedia (Docent)
  • Ungaria, Letonia (Dr. habil.)
  • Grecia (υφηγεσία, υφηγετής)
  • Armenia, Azerbaijan, Lituania (habilitat, în prezent abolit și nu mai este acordat, dar cei care au obținut diploma anterior o vor folosi pe viață)
  • Kârgâzstan, Kazahstan, Uzbekistan, Ucraina, Belarus și Rusia (Doktor nauk)  

O teza de abilitare poate fi cumulativă (bazată pe cercetări anterioare, fie că este vorba de articole sau monografii) sau monografică, adică o teză specifică nepublicată, care tinde să fie foarte lungă. În timp ce abilitările cumulative sunt predominante în anumite domenii (precum medicina), acestea au fost – până acum aproape un secol în urmă – de neconceput în altele (cum ar fi dreptul).

Abilitarea trebuie realizată independent, fără îndrumarea unui coordonator.[5][6] În științe este necesară publicarea a numeroase articole de cercetare (uneori zece sau mai multe)[7] în timpul unei perioade de abilitare de patru până la zece ani. În științele umaniste, publicarea unei cărți importante poate constitui o condiție prealabilă pentru susținere. În țări cu tradiție solidă, este posibilă obținerea unei catedre fără abilitare doar în cazul în care comisia de examinare atestă faptul că un anumit candidat posedă calificări echivalente cu cele ale unei abilitări, iar forurile superioare (senatul universității și ministerul educației) aprobă acest lucru. Cu toate acestea, sistemul este aplicat diferit și se fac adesea excepții în anumite domenii.

Abilitarea este acordată după o susținere publică, care are loc după ce teza a fost acceptată. Obținerea abilitării conferă deținătorului venia legendi (în limba latină: „permisiunea de a citi”, adică de a preda). În unele domenii precum dreptul, filozofia, teologia și sociologia, venia și – prin urmare – habilitarea, sunt conferite numai pentru anumite sub-domenii (cum ar fi dreptul penal, dreptul civil filosofia științei etc.); în altele, acest drept acoperă tot domeniul.

Deși intervalul de timp pentru obținerea abilitării diferă în funcție de țară sau domeniul considerat, de obicei durează mai mult după obțienrea doctoratului decât obținera titlului